O inimă, un suflet...

Mă simt absentă în viaţa mea,

Mă simt tot mai pierdută,

Şi simt un viscol rece afară,
Şi-n inimă, şi-n suflet.

Mă doare tot ce mă-nconjoară,

Şi parcu-mi pare mai tăcut,

O toamnă plânsă şi pustie,

Şi-n inimă, şi-n suflet.

Mă dor privirile lui goale,

Mă doare al lui zâmbet,
Ce poate îngheţa şi-o vară,
Şi-o inimă, şi-un suflet...

i belive we place our happiness in other's people's hands...

Oare de ce nu pot să fiu fericită? Un lucru greu de crezut este faptul că fericirea mea este foarte uşor de obţinut, dar din păcate, încă nu am învăţat cum să mă fac singură fericită. Lucrurile care îmi umplu ochii şi inima de zâmbet nu se află în puterea mea. Sunt dependentă de fericirea celor din jurul meu, de zâmbetul lor, de dragostea lor... Am nevoie de înţlegere şi de sentimente, am nevoie de lacrimile lor, de adevăr, de puritate.

Am nevoie de zilele cu soare şi de valurile mării. Aş vrea să văd toţi copiii din lume fericiţi, aş vrea să plouă într-o zi de vară şi să îmi ude toate hainele, să îmi strice părul, sa îmi curgă rimelul... şi să râd! Să mă bucur atât de mult pentru fiecare picătură de ploaie care îmi gâdilă obrazul!

Vreau mai multe curcubee şi nisipul de la mare mai fierbinte! Vreau să îmi văd familia şi prietenii mulţumiţi, fericiţi.

Vreau iubire...

Îl vreau pe el...

Ştiu că pentru lume sunt doar cineva; dar mi-aş dori să simt mai des că pentru cineva... eu sunt întraga lume.

Vreau să fiu fericită. Vreau să învăţ să fiu fericită. Merit să fiu fericită.

Semnat, HAPPILICI

Scrisoare

Iubite, simt că totul trece. Simt că viaţa aleargă şi ne târăşte după ea. Suntem legaţi de mâini şi de picioare, aşa că nu putem face nimic ca să îi schimbăm traseul. Ne târăşte pe unde vrea ea... Câteodată, ne târăşte prin pietre, prin noroi... Câteodată, ne duce la mare... Alteori, spune ceva. Şi Doamne, ce limbă ciudată vorbeşte! Ar trebui să fii atent, iubite, la ce are să îţi spună. Poate că nu vei înţelege din prima, dar ea cu siguranţă va mai repeta.
Îţi place viaţa, dar uneori te gândeşti că e prea aspră, ţi-ai dori să te lepezi de ea. Dar să ştii că nu îţi doreşti bine. Viaţa ta, aşa cum este ea, să ştii că îşi doreşte foarte mult să nu te facă să suferi, ar vrea să te plimbe doar pe unde îţi place ţie.

Câteodată, apucă pe un drum pietros, dar nu cu rea intenţie. Pur şi simplu se rătăceşte. Să ştii că ai putea să o mai ajuti uneori să te ducă acolo unde vrei tu. Dacă nu găseşte traseul potrivit, ajut-o.

Fii mai fericit, iubitul meu! Ceea ce simţi tu în sufletul tău zi de zi este hrana vieţii tale. Hrăneşte-o cu bunătate, cu iubire, cu zâmbete. Încearcă să îi vorbeşti, iubite, dacă simţi că nu vă mai înţelegeţi. Sunt sigură că te va asculta.

Preţuieşte-ţi viaţa, pentru că e una singură. Altă dată, nu vei mai avea ocazia să faci ceea ce îţi doreşti să faci. Preţuieşte-ţi viaţa!

Şi acum, ca o paranteză, scumpul meu... Ai vrea să fiu eu viaţa ta? Promit că o să caut cele mai frumoase căi pentru noi.

Te iubesc.

Aţipire

Mă pierd între vis şi realitate, între noapte şi zi, alerg după stele, mă zbat... Mă pierd...

Închid ochii. E întuneric aici. Doar chipul tău pot să-l zăresc printre umbre, doar tu eşti acolo. Eşti tu mereu, doar tu, cu acelaşi zâmbet şiret, cu acelaşi miros dulce şi aceiaşi ochi blânzi, în spatele cărora se ascunde imensitatea de gânduri.

Poate sună ciudat, dar când închid ochii... te văd. Şi văd tot ce e în tine, tot ce ascunzi, îţi văd tristeţea, şi inima... Da, îţi văd inima... Şi văd că porţi dragoste cuiva. Oare... mie, iubitule?

Nu mi-e clar.

Ce vag e totul în întuneric. Nu suport momentul ăsta de aţipire. Nici vis, nici realitate...

Dragă iubite,

Nu am să-ncep cu "te iubesc" ca-n fiecare seară,
În seara asta nu-mi eşti drag şi-am inima amară.
În seara asta plâng, la fel ca şi aseară,
Precum o lumânare cu lacrima-i de ceară.

Mi-eşti mult prea drag, iubite, şi tremur, şi mi-e frică,
Şi simt că-n lumea asta mare, eu totuşi sunt prea mică;
Este ciudat că nu auzi în noapte inima cum strigă,
Doar ochii tăi vor mai putea durerea să mi-o stingă.

E cam târziu sa-mi spui acum că mă iubeşti, şi totuşi eu aştept,
Dar timpul vieţii fuge nebuneşte. Iubite, să nu fii prea lent.
Îţi spun că totul trece, şi când o zic îmi sare inima din piept,
Aş vrea să fug şi să te uit, dar nu pot să te pierd!

Iubirea dracilor

E iar amurg la geamul meu de flori,
E noapte rece, iar vântul tremură sub nori,
Mi-e teamă de furtună şi de ploi,
De tine îmi e teamă. Şi plâng, căci mă-nfiori.

-Iubita mea, nu plânge, te ador!
-Ce tot vorbeşti, tu, drace? Ce ştii tu de amor?
Ridică-te şi pleacă, tu vii din lumea lor,
Iar buza mea ucide pe cel nemuritor.

-Ce suflet strâmb şi crud ascunzi după cortine,
Mă minţi cu ochii dulci, mă mint mâinile fine...
Nu te mai vreau de azi, să pleci de lângă mine
Pentru că eu sunt drac, dar nu mai drac ca tine!

Nebuna din troleu

Eram ieri în acelaşi troleu care mă poartă-n braţe până la liceu. Alături, un băieţel bosumflat se ascundea după fusta bunicii, spunându-i că "aia" se tot uită la el şi "râde ca proasta". Bătrâna îi zâmbeste dulce şi îi spune: "Las-o mamă, nu vezi că e nebună?"

Mă uit spre "aia", iar ea se uită spre mine. Într-adevăr, lume, e nebună. O formă a nebuniei pe care şi voi o înţelegeaţi cândva. E nebună de fericire...

Ce boală frumoasă... Ea s-a blocat cu zâmbetul pe buze. Şi râde în neştire, e aşa fericită încât nici nu îi pasă că toţi o privesc şi se întreabă ce o fi păţit "săraca de ea".

Taci, taci! Nu îţi vărsa şi tu veninul în lumea ei, fiinţă cu suflet rece! Las-o să se bucure de viaţă. Nebuni sunteţi voi, cei care nu o înţelegeţi!

Corcoduşe

Mai devreme, am văzut un copac... avea corcoduşe.
M-am întins şi am cules câteva, şi mi-am adus aminte. Cu tine am mâncat prima dată corcoduşe anu' ăsta...

Perfect nu există...

Dacă soarele nostru ar apune vreodată,
Să nu cauţi alt soare, să nu vrei altă fată,
Să nu pleci în trecut, să nu mă uiţi niciodată,
Eu n-am să te uit…

Dar îmi e teamă, mai stau şi gândesc,
Fericirea e totul, lângă tine-o găsesc,
Lânga mine-o găseşti, totul este perfect,
Dar perfect nu există…

Umbre cu suflet sunt toţi pe pământ,
Noi suntem altfel, un suflet şi-un gând,
Împreună un cântec. Îi auzi fredonând?
Eu îi aud…

Matematica iubirii

În matematică, totul e simplu. În matematică, întotdeauna 1+1=2, regulile sunt mereu la fel, nimic nu se schimbă, nimic nu se pune la îndoială.

În iubire, e ceva mai complicat să înveţi adunarea asta cu 1...

Sunt două posibilităţi:

- 1+1=1

- 1+1=2

În primul caz, lucrurile stau foarte bine. Matematica iubirii aşa trebuie să fie, iar cei doi trebuie să formeze un întreg, să se completeze.

Mai grav e în al doilea caz. Dacă tu+el/ea=2, păi asta e foarte rău. Înseamnă că fiecare e cu treaba lui, fiecare are drumul lui, nimic nu este comun, nimic împreună... Matematica voastră cam scârţâie...

Fraţilor, învăţaţi să calculaţi... e mai frumos când 1+1=1.

Hai să fugim!

Auzi... m-am hotărât să-ţi zic ceva. Mă gândesc de mult la asta, dar nu ştiam cum să îţi spun, de unde să încep... Nici acum nu ştiu, dar o să îţi zic cât mai simplu.

Hai să fugim! Hai să fugim departe, undeva unde să fim doar noi, unde să nu existe ani, nici zile, nici secunde... Undeva la mare, unde nu mai există sfărşit. Să fim doar noi şi marea...

Aş vrea să plecăm goi. Fără bani, fără păcate, fără rele. Şi aş vrea să plecăm cât mai repede. Acum dacă se poate. Hai să ne facem bagajele! Un costum de baie ne ajunge. Aa, şi sufletele... Ia-le, ia-le, că le-am ţinut prea mult în debara, cred că s-au plictisit şi ele de la atâta întuneric. Uite, al meu îmi spune că abia aşteaptă să vadă marea...

Grăbeşte-te, nu vreau să ne mai ţină nimic aici, vreau să mă văd urcată-n tren...

Mi-e dor de mare, iubitul meu... Mi-e dor şi de tine.

Hai să fugim!

Ciudat

Poate că o să citeşti într-o zi ce am scris şi nu îţi vei da seama că e pentru tine.
Mi se pare ciudat că stăm aşa de aproape, şi în acelaşi timp, suntem departe una de alta. Mi se pare ciudat că plângem la aceleaşi filme, că ne impresionează aceeaşi poveste sau că râdem la aceeaşi poantă.
Mi se pare ciudat că spunem aceleaşi lucruri în acelaşi timp şi că ne ofticăm la aceleaşi faze.
Ciudat, dar ascultăm aceeaşi muzică: hip-hop.
Se zice că "Prietenii sunt aceeaşi minte în corpuri diferite". Dar ştii ce e cel mai ciudat? Noi nu mai suntem prietene...

Păcat.

Astăzi nu îmi place la mare, iubite...

Astăzi sunt valuri pe mare, iubite,
Azi bate vântul, şi plouă, şi-i frig.
Ai observat bărcile îmbătrânite
Cum se lovesc cu colţul de dig?

Astăzi e înnorat la mare, iubite,
Şi pescăruşii scâncesc, şi fug speriaţi,
E sumbru, şi trist, şi nici nu-ţi trece prin minte,
Prin nisip, doar paşii noştri mai zac îngropaţi.

Astăzi nu îmi place la mare, iubite,
E toamnă târzie, şi pot doar să plâng,
Cum plâng şi bărcile de ploaie rănite,
Cum plâng pescăruşii de frică, şi fug.

Întrebări

Nu ştiu dacă greşesc sau e copilărie,
Oare este un joc, sau oare simt iubire?
Miroase'a flori de vară, parfumul lui mă'mbie,
Aş vrea să fie totul, şi'aş vrea să nu mai fie...
Un vânt dulceag de vară şi gândul meu adie,
Spre tine zboară toate, totate vin de la mine...
Mă doare'n noaptea rece şi plină de suspine
Un vis trăit în umbră de mâinile lui fine.
Visez la viitor, trăiesc în amintire,
Vreau să iubesc, să simt, şi iar visez la tine...

Prin nisip...

"Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

nu-i aşa ca ai şchiopăta puţin, după aceea,

de teamă să nu-mi striveşti sărutul?"

Doar nisipul a simţit grea dragostea mea

Când am păşit pe malul mării cu tine în gând,

Dar apa a şters urmele mele din nisip,

Acum, sub lună, a rămas doar dragostea...

Aş vrea să'mi mângâi buzele cu un sărut,

Însă doar lacrima de dor se scurge rece şi sărată'n colţul gurii...

Păcat că mi'ai furat visele şi le'ai ascuns,

Mi'e greu în noapte să le caut prin nisip...

Amintiri

Peste poze s'a aşternut un strat de praf,

De mult nu am mai revăzut un zâmbet

Citit în vechile'amintiri uitate'n raft,

Dar inima le fredonează parcă într'un cântec.

Este târziu, iar ochii obosiţi de la atâta net

Îmi par a fi înlăcrimaţi şi stau să plângă,

Sau oare un surâs copilăros, naiv, incert,

Ar înmuia acum şi inima'mi de stâncă?

Vântul tristeţii suflă cu putere pe faleza vieţii,

Iar valurile reci au şters urmele noastre din nisip.

În poza asta de la mare, eram nişte copii,

Ne ţineam de mână, ne iubeam, dar ne'am pierdut în timp...

Ţi'aduci aminte când ne urcam în trenul spre oriunde,

Şi ne'nchideam în baie fiindcă n'aveam bilete?

Îţi povesteam, şi îţi ziceam secrete, uitându'mi de secunde,

Uitam că trece timpul, trăiam orice momente.

Păcat că sus, pe cerul nostru, s'a'nnorat,

Vom sta şi azi, ca ieri, cu nasu'n monitor,

Dar imi voi face timp să fac curat,

Să îmi şterg toate pozele de praf, să readuc la viaţă copilul visător.

Toamna iubirilor

Se cern sub razele de soare,
Pierdute în toamnă târzie,
Aceleaşi lacrimi dulci, de sare,

Ce se revarsă din iubire.

Şi nu'nţelegi dacă te doare

Sau dacă aşa îţi stă în fire,

Să mergi cu paşi mărunţi, agale,

Pe vechiul drum spre amintire.

Te temi de zâmbete, de şoapte,
Te sperii gândind că iubeşti.

Miros plăcut a fructe coapte

Iubirile copilăreşti.

Curg lacrimi de argint în noapte

Peste scrisoarea ce'o citeşti,

Nu vei simţi că vântul bate

Şi nu vei şti să te fereşti.

Dar pulberi grele de zăpadă

Se vor aşterne într'o zi

Şi vei fugi, să nu se vadă

Că amintirile sunt vii.

Dar tu alergi. Şi ea aleargă.

Cândva, vă veţi reîntâlni,

Veţi sta ascunşi pe'aceeaşi bancă

Visând la toamna de iubiri.

E prea frumos afară...

O zi prea frumoasă ca să fie perfectă... E soare şi vântul adie. Privesc totul dintr'un autobuz vechi, care merge pe vechiul lui drum... niciodata nu schimbă traseul. Niciodată nu'şi schimbă pasagerii. Pentru el, toate anotimpurile sunt la fel...

Nu există primăvară. Nu există soare. Nu există iubire şi nici lacrmi.

Eu de ce să plâng? De ce să îmi pese dacă afară bate vântul, sau dacă e soare..? De ce îmi pasă de tine?

E frumos afară. Şi ce dacă? E prea mult... e prea puţin. E la fel.