Gânduri...

Câte gânduri...

Mă tem şi eu de ele. Dar tu, cel care mă ascultă pentru întâia oară? Sau cel care mă ascultă întâia oară cu atenţie. Tu nu te temi de gândurile mele?

Oare de ce mai stai aici, în faţa mea, şi mă asculţi? Îţi place să mă asculţi?

Oare ce gândeşti despre mine? Când te întreb asta... îmi zâmbeşti. De parcă ar fi trebuit să ştiu deja cum sunt pentru tine. Dar nu ştiu. Probabil tocmai pentru că nu sunt aşa cum crezi... Şi totuşi, sunt exact aşa cum crezi.

Dar eu ce gândesc despre mine? Oare gândesc..?

Nu gândesc... pentru că de la o vreme, îmi place mai mult să visez şi să mă joc cu gândurile...

Mi-era dor...

Mi-era dor să mai scriu ceva pe blog...
Am mai incercat zilele astea, dar nu am avut inspiaţie. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, o săptămână în care nu am scris nimic înseamnă enorm.
Mă schimb... şi dacă mă schimb, ce? Dacă mă schimb, nu pot să scriu în continuare? Ba da, pot. Şi am să scriu.

Hai să fugim!

Auzi... m-am hotărât să-ţi zic ceva. Mă gândesc de mult la asta, dar nu ştiam cum să îţi spun, de unde să încep... Nici acum nu ştiu, dar o să îţi zic cât mai simplu.

Hai să fugim! Hai să fugim departe, undeva unde să fim doar noi, unde să nu existe ani, nici zile, nici secunde... Undeva la mare, unde nu mai există sfărşit. Să fim doar noi şi marea...

Aş vrea să plecăm goi. Fără bani, fără păcate, fără rele. Şi aş vrea să plecăm cât mai repede. Acum dacă se poate. Hai să ne facem bagajele! Un costum de baie ne ajunge. Aa, şi sufletele... Ia-le, ia-le, că le-am ţinut prea mult în debara, cred că s-au plictisit şi ele de la atâta întuneric. Uite, al meu îmi spune că abia aşteaptă să vadă marea...

Grăbeşte-te, nu vreau să ne mai ţină nimic aici, vreau să mă văd urcată-n tren...

Mi-e dor de mare, iubitul meu... Mi-e dor şi de tine.

Hai să fugim!

Şi ce dacă...

Într-o zi, mi-ai spus că sunt o prefăcută. Mi-ai zis că nu ştiu să trăiesc adevărata vârstă pe care o am, că vorbesc prea mult din cărţi, iar suferinţa mea este cât se poate de falsă, vorbesc despre ea doar ca să par interesantă.
Dar nu-i aşa, prietena mea. Eu nu am nevoie să îmi decorez viaţa cu miniuni ca să par altceva decât ceea ce sunt.
Şi dacă plâng, plâng pentru că mă doare. Iar dacă zâmbesc, zâmbesc pentru că te văd fericită. Tu ai uitat de mine, acum ai alţi prieteni. Dar eu nu îţi port pică; eu am rămas cu vorbele mele din cărţi şi filosofiile despre viaţă.
Şi ce dacă... Zâmbesc pentru că eşti fericită.

Câteodată, totul e mai clar...

Căteodată, totul e mai clar... La propriu.

Ieşi pe stradă şi blocurile se văd mai bine, este contrast între culoarea lor umedă, murdărită de ploaie, şi culoarea geamurilor cu tocărie albă. E înnorat, iar şoseaua nu mai e ca altădată: nicio umbră, nicio pată de benzină, o culoare uniformă, un gri intens... prea intens.

Te uiţi la oameni... toţi sunt la fel. Aceleaşi riduri in colţul gurii... aceleaşi riduri în jurul ochilor, aceeaşi piele bătrână şi prăfuită de oboseală... Doamne, au uitat să râdă oamenii ăştia! Au uitat să cânte, au uitat să iubească. Se vede în privirea lor îngheţată; se vede în ridurile de pe frunte. Toţi sunt la fel...

După ploaie, totul e mai clar. Şi la figurat.

Văd în sufletul meu că e mai clar. După ploaie, vezi câţi au fugit de lângă tine de teamă, vezi câţi s-au ascuns la adăpost, vezi că le e bine acolo la căldură, şi zâmbeşti că le e bine... iar apoi vezi că lângă tine nu mai e nimeni. După ploaie se vede adevărul. Câteodată, am nevoie de ploi. Altfel, aş uita că sunt singură şi aş fi fericită...

Câteodată, totul e mai clar...

Tardiv

Inima mea încă mai bate-n tine,
Încă mai simt un tremur ce cântă surd în mine,
Te-aştept şi încă sper să nu lipseşti prea mult,
Tăcerea ta ucide - e freamăt de mormânt.
M-alină-n noaptea sumbră un zâmbet strâmb şi mut,
Este tardiv să plângi, tardiv să te ascult...

Amintiri

Peste poze s'a aşternut un strat de praf,

De mult nu am mai revăzut un zâmbet

Citit în vechile'amintiri uitate'n raft,

Dar inima le fredonează parcă într'un cântec.

Este târziu, iar ochii obosiţi de la atâta net

Îmi par a fi înlăcrimaţi şi stau să plângă,

Sau oare un surâs copilăros, naiv, incert,

Ar înmuia acum şi inima'mi de stâncă?

Vântul tristeţii suflă cu putere pe faleza vieţii,

Iar valurile reci au şters urmele noastre din nisip.

În poza asta de la mare, eram nişte copii,

Ne ţineam de mână, ne iubeam, dar ne'am pierdut în timp...

Ţi'aduci aminte când ne urcam în trenul spre oriunde,

Şi ne'nchideam în baie fiindcă n'aveam bilete?

Îţi povesteam, şi îţi ziceam secrete, uitându'mi de secunde,

Uitam că trece timpul, trăiam orice momente.

Păcat că sus, pe cerul nostru, s'a'nnorat,

Vom sta şi azi, ca ieri, cu nasu'n monitor,

Dar imi voi face timp să fac curat,

Să îmi şterg toate pozele de praf, să readuc la viaţă copilul visător.

Toamnă de lacrimi

Din frunzele de toamnă ruginite

Aud bătăi de inimi obosite,

Îmi pare sufletul când plânge'n noapte

Un clinchet de cleştar scăldat în şoapte.

Un val de lacrimi cade azi din cer

Peste trupul meu fierbinte şi stingher.
Sub vorbe şi priviri întrebătoare

Scuip foc, venin şi pulberi de sudoare.

Şi iarăşi etalez ura ce vi'o port

Cu ochii de gheaţă şi un zâmbet mort.

Regret acum ce fac, totul e incert,

Prieteni, m'aţi trădat, şi nu pot să vă iert!

Sub marea de stele singură iar sunt.

Tăcere. Amintiri. În lacrimi mă scufund.

Şi tristă ca toamna astăzi am rămas

Şi plâng. Şi râd. Şi totul e surâs.

Prin şuierat de vânt zboară frunze moarte,
Iz de trandafir îmbătător prin noapte.

Şi toamna plânge cuvinte neînţelese,

Doar eu ascult tăcută sub lacrimile'i dese.

Draga mea prietenă de nicăieri...

Mi'aş dori să fii reală, să fii aici lângă mine, să îmi simţi lacrimile şi bătăile inimii. Astăzi a fost o zi ploioasă şi înnorată, iar spiritul meu vesel de ieri, s'a schimbat odată cu vremea... de ce, nu prea înţeleg.

Cred că am început să mă schimb. Mă îngrozesc la gândul că lumea e aşa de mare, eu sunt atât de mică; există o grămadă de drumuri, dar numai unul duce spre fericirea adevărată. Şi mi'e teamă să nu greşesc. Vreau o răsplată bună şi dreaptă pentru părinţii mei, vreau să îl iubesc pe fratele meu aşa cum merită, vreau prieteni! Mulţi prieteni. Adică cunoştinţe. Prieten- mi'ar ajunge numai unul.

Simt nevoia să vorbesc cu cineva care să mă asculte şi care să mă înţeleagă. Nu ştiu care e problema, dar ştiu că aştept un răspuns, o părere, un sfat...

Uneori, am impresia că uit ce inseamnă bucuria lucrurilor simple: să privesc cum plouă, să miros o floare, să mă plimb, să iubesc... Ce nedrept mi se pare totul! Eu pot să fac orice, pe când alţii nu au putut niciodată să privească cum plouă, sau să asculte briza ondulată a mării, sau să se plimbe altfel decât într'un cărucior cu rotile. Ironia sorţii... fiecare se plânge pe el, în loc să se gândească la faptul că alţii niciodată nu vor putea avea nici măcar atât...

De ce mă gândesc la lucrurile astea? Aş vrea să mai găsesc pe cineva, la fel ca mine, care să se întrebe de ce, căruia să îi pese mai mult decât le pasă altora, o persoană care să zâmbească tuturor, chiar dacă sufletul plânge.

Cred că am găsit şi problema, recitind ce am scris. Mi'aş dori un prieten.

Îţi mulţumesc, prietena mea de nicăieri, că m'ai ascultat cu atâta atenţie şi interes. Poate cândva, te vei materializa... Eu încă te aştept:)

Bungee-jumping cu coarda vieţii

Şi tu crezi că poţi să te arunci oricând... Şi crezi că o să uiţi de tot atunci când vei zbura, crezi că o să te simţi liber, chiar dacă zaci în chingi.
Eşti orb, nu vezi în ce prăpastie vrei să te arunci?
Eşti surd! nu vrei să auzi sunetul ăsta rece care te cheamă spre nicăieri?
Eşti mut... nu vrei să imi vorbeşti...

Nu mă asculţi. Tu vrei să faci bungee-jumping cu coarda vieţii. Ai grijă să nu se rupă chingile. Ai grijă de unde vrei să te arunci, şi mai ales... ai grijă unde vrei să cazi.

Iar dacă asta vrei să faci, simte...