Este duminică seara, o seară cam rece şi ploioasă de martie. Sunt singură în parcul de lângă casa mea. Privesc în jur şi văd doar picăturile de ploaie care spală asfaltul şi băncile, şi îmbracă oraşul într-o haină gri.
Privesc în jurul meu şi văd leagănul ud şi crengile copacilor cum se plimbă în adierea vântului. Este o imagine care mă face să devin nostalgică, îmi aminteşte de copilărie, de serile în care stăteam afară până târziu, indiferent de vreme sau de anotimp. Pe atunci, nu conta nimic, timpul zbura în voie şi nu avea nicio valoare, nu făcea nicio presiune asupra mea, era vremea în care nu înţelegeam ce sunt banii (ah, şi ce bine era!) şi nu aveam nevoie de ei ca să ies afară, ca să mă întâlnesc cu prietenii sau ca să mă distrez. Era vremea în care parcă nimic nu era fals şi totul avea gust.
Am observat că scriu foarte mult despre copilărie. Am şi de ce, având în vedere cât de fericită eram. Îmi amintesc că în toate pozele eram cu gura până la urechi, chiar şi atunci când îmi mai cădea vreun dinte şi eram ştirbă.
Îmi pare foarte rău că astăzi totul costă: zâmbetele, timpul, întâlnirile cu rudele, parcă şi prietenii, şi iubirea, costă. Ce păcat că uităm să fim ferciţi şi ne-am făcut un scop în viaţă din a alerga după bani, după putere sau după faimă. O lume penibilă într-o epocă a nebunilor, a copiilor fără copilărie şi a zâmbetelor fără sentiment, un loc în care fiecare se doreşte a fi vreo vedetă şi uită de propria fiinţă, de suflet, de copilul dinăuntrul său. Uităm să ne simţim bine şi să facem bine. Uităm să fim cu adevărat oameni, şi e trist.
Mă bucură ieşirea mea în parc în această seară umedă, care se anunţa a fi tristă. Am scris, iar când scriu îmi vibrează sufletul, îmi răscoleşte întreaga fiinţă şi mă înalţă. Mă duce în lumea mea, acolo unde mă simt bine, unde cânt, şi plâng, şi râd ca o nebună, unde îmi retrăiesc copilăria la nesfârşit şi simt un Dumnezeu care îmi unge rănile din suflet.
A încetat şi ploaia, iar câţiva copii au ieşit pe biciclete. Câinii latră pe lângă bloc, iar un bătrân cam ameţit îşi caută o bancă pe care să înnopteze.
E lumea în care trăiesc, lumea în care trăim cu toţii. E lumea pe care uităm să o mai privim şi pe care, de multe ori, nici nu vrem să o privim. Aşa cum este, este a noastră.
Am îngheţat.
Zâmbesc. Închid caietul, îl pun în ghiozdan. Mă duc acasă şi fac o baie fierbinte.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot!
Privesc în jurul meu şi văd leagănul ud şi crengile copacilor cum se plimbă în adierea vântului. Este o imagine care mă face să devin nostalgică, îmi aminteşte de copilărie, de serile în care stăteam afară până târziu, indiferent de vreme sau de anotimp. Pe atunci, nu conta nimic, timpul zbura în voie şi nu avea nicio valoare, nu făcea nicio presiune asupra mea, era vremea în care nu înţelegeam ce sunt banii (ah, şi ce bine era!) şi nu aveam nevoie de ei ca să ies afară, ca să mă întâlnesc cu prietenii sau ca să mă distrez. Era vremea în care parcă nimic nu era fals şi totul avea gust.
Am observat că scriu foarte mult despre copilărie. Am şi de ce, având în vedere cât de fericită eram. Îmi amintesc că în toate pozele eram cu gura până la urechi, chiar şi atunci când îmi mai cădea vreun dinte şi eram ştirbă.
Îmi pare foarte rău că astăzi totul costă: zâmbetele, timpul, întâlnirile cu rudele, parcă şi prietenii, şi iubirea, costă. Ce păcat că uităm să fim ferciţi şi ne-am făcut un scop în viaţă din a alerga după bani, după putere sau după faimă. O lume penibilă într-o epocă a nebunilor, a copiilor fără copilărie şi a zâmbetelor fără sentiment, un loc în care fiecare se doreşte a fi vreo vedetă şi uită de propria fiinţă, de suflet, de copilul dinăuntrul său. Uităm să ne simţim bine şi să facem bine. Uităm să fim cu adevărat oameni, şi e trist.
Mă bucură ieşirea mea în parc în această seară umedă, care se anunţa a fi tristă. Am scris, iar când scriu îmi vibrează sufletul, îmi răscoleşte întreaga fiinţă şi mă înalţă. Mă duce în lumea mea, acolo unde mă simt bine, unde cânt, şi plâng, şi râd ca o nebună, unde îmi retrăiesc copilăria la nesfârşit şi simt un Dumnezeu care îmi unge rănile din suflet.
A încetat şi ploaia, iar câţiva copii au ieşit pe biciclete. Câinii latră pe lângă bloc, iar un bătrân cam ameţit îşi caută o bancă pe care să înnopteze.
E lumea în care trăiesc, lumea în care trăim cu toţii. E lumea pe care uităm să o mai privim şi pe care, de multe ori, nici nu vrem să o privim. Aşa cum este, este a noastră.
Am îngheţat.
Zâmbesc. Închid caietul, îl pun în ghiozdan. Mă duc acasă şi fac o baie fierbinte.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot!
