aprilie 02, 2010

Fantezie



Mă pierd în visare...

Mă pierd într-o stare dulceagă de bine, învăluită de fantezie. Mă rup uneori de realitate şi mă cuibăresc în sânul iluziei. Deşi e o senzaţie ciudată, îmi place aşa de mult... Simt că zbor şi nu ştiu unde, simt o energie grozavă cum îmi străbate tot corpul, îmi gâdilă simţurile şi îmi dilată pupilele într-un negru mult prea stins.
Îmi zvâcnesc tâmplele, mi se accelerează pulsul.
Îmi vibrează întreaga fiinţă, trupul se zdruncină, amorţit şi anemic, mult prea slăbit sub bătăile grele ale inimii, spiritul se descătuşează de orice inhibiţie, în minte totul e răvăşit, iar sufletul zboară... se înalţă deasupra mea, deasupra întregii raţiuni, acaparându-mă într-un vârtej de emoţii.
Mă plimb pe valuri. Sunt detaşată de orice, sunt liberă şi visez. O visare ce depăşăşte orice imaginaţie, nu are limite, nu are bariere.

Mă pierd în visare şi îmi place mult prea mult... Îmi place mult prea mult... şi mă pierd din nou în visare...

martie 29, 2010

Duminică


Este duminică seara, o seară cam rece şi ploioasă de martie. Sunt singură în parcul de lângă casa mea. Privesc în jur şi văd doar picăturile de ploaie care spală asfaltul şi băncile, şi îmbracă oraşul într-o haină gri.
Privesc în jurul meu şi văd leagănul ud şi crengile copacilor cum se plimbă în adierea vântului. Este o imagine care mă face să devin nostalgică, îmi aminteşte de copilărie, de serile în care stăteam afară până târziu, indiferent de vreme sau de anotimp. Pe atunci, nu conta nimic, timpul zbura în voie şi nu avea nicio valoare, nu făcea nicio presiune asupra mea, era vremea în care nu înţelegeam ce sunt banii (ah, şi ce bine era!) şi nu aveam nevoie de ei ca să ies afară, ca să mă întâlnesc cu prietenii sau ca să mă distrez. Era vremea în care parcă nimic nu era fals şi totul avea gust.
Am observat că scriu foarte mult despre copilărie. Am şi de ce, având în vedere cât de fericită eram. Îmi amintesc că în toate pozele eram cu gura până la urechi, chiar şi atunci când îmi mai cădea vreun dinte şi eram ştirbă.
Îmi pare foarte rău că astăzi totul costă: zâmbetele, timpul, întâlnirile cu rudele, parcă şi prietenii, şi iubirea, costă. Ce păcat că uităm să fim ferciţi şi ne-am făcut un scop în viaţă din a alerga după bani, după putere sau după faimă. O lume penibilă într-o epocă a nebunilor, a copiilor fără copilărie şi a zâmbetelor fără sentiment, un loc în care fiecare se doreşte a fi vreo vedetă şi uită de propria fiinţă, de suflet, de copilul dinăuntrul său. Uităm să ne simţim bine şi să facem bine. Uităm să fim cu adevărat oameni, şi e trist.
Mă bucură ieşirea mea în parc în această seară umedă, care se anunţa a fi tristă. Am scris, iar când scriu îmi vibrează sufletul, îmi răscoleşte întreaga fiinţă şi mă înalţă. Mă duce în lumea mea, acolo unde mă simt bine, unde cânt, şi plâng, şi râd ca o nebună, unde îmi retrăiesc copilăria la nesfârşit şi simt un Dumnezeu care îmi unge rănile din suflet.
A încetat şi ploaia, iar câţiva copii au ieşit pe biciclete. Câinii latră pe lângă bloc, iar un bătrân cam ameţit îşi caută o bancă pe care să înnopteze.
E lumea în care trăiesc, lumea în care trăim cu toţii. E lumea pe care uităm să o mai privim şi pe care, de multe ori, nici nu vrem să o privim. Aşa cum este, este a noastră.
Am îngheţat.
Zâmbesc. Închid caietul, îl pun în ghiozdan. Mă duc acasă şi fac o baie fierbinte.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot!

martie 27, 2010

Ai început să mă cunoşti, iubite...


Ai început să mă cunoşti, iubite,
Ai început să vezi al meu abis,
Al lacrimilor reci şi gânduri nerostite,
Al temerilor şi al sufletului zâmbet stins.

Ai început să simţi dacă mă doare
Şi vezi acum în ochii mei cei plânşi
Că tu eşti pentru mine ca un soare,
Dar norii-n jurul său sunt deja strânşi.

Acum, mai mult ca niciodată,
Ai învăţat să mă citeşti ca pe o carte,
Şi va veni o zi în care printre rânduri vei citi în şoaptă
Că noi am devenit doar doi străini pierduţi în noapte.

Iubite, ori de câte ori ai să priveşti spre mine,
Ai să mă vezi strigându-te şoptit,
Ai învăţat să mă cunoşti, poate prea bine,
Dar tot n-ai să-nţelegi cât te-am iubit.

Vor trece poate mult prea multe zile,
Poate că tu deja ai început să uiţi,
Va trece mult până să uit de tine,
Vor trece ani, şi poate mult prea mulţi...

martie 23, 2010

I miss you so much...


Mi-e dor de tot, de tot ce-a fost frumos,
Mi-e tare dor de tine şi toate-mi merg pe dos,
Mi-e dor să te revăd, mi-e dor să-mi fii aproape,
Mi-e dor să te sărut, mi-e greu singură-n noapte...
Mi-e dor să îmi zâmbeşti, mi-e dor să îţi zâmbesc,
Aş vrea sa fii aici, dar ştiu că m-amăgesc.
Mi-e dor de zilele frumoase în care ne distram pe-afară,
Mi-e dor de soarele din parc, mi-e dor de fiecare seară,
Mi-e dor de marea caldă, mi-e dor şi de nisipul fin,
Mi-e dor de verile frumoase, mi-e dor s-adie vântul lin,
Mi-e dor să fim copii, mi-e dor să ne jucăm,
Mi-e dor să mai vorbim, mi-e dor să ne plimbăm.
Mi-e dor să mă cerţi atunci când mai greşesc,
Mi-e dor să mă asculţi când n-am cu cine să vorbesc,
Mi-e dor să plâng şi tu să-ncerci să mă împaci,
Mi-e dor să îţi zâmbesc şi să îţi spun că-mi placi.

Mi-e dor de tot, de tot ce-a fost frumos,
Mi-e tare dor de tine şi toate-mi merg pe dos...

martie 11, 2010

Să-ţi pară rău...



Priveşte ochii ăştia plânşi
Să vezi câte secrete-ascund,
Priveşte-i, şi-ai să înţelegi
Cât te-am iubit de mult...

Priveşte pudra asta fină
Ce nu mai poate să ascundă
Nici cearcănele obosite,
Nici ridul adâncit de ură.

Priveşte-mă, iubitul meu,
Ca să îţi pară rău
Că ai distrus ce-a fost frumos,
Şi-n mine, şi-n sufletul tău.

martie 04, 2010

Cândva, am avut un prieten...

Cândva, am avut un prieten. A fost o persoană foarte importantă în viaţa mea. Mi-a fost frate, mi-a fost iubit, mi-a fost tovarăş, a fost lângă mine la bine, a fost lângă mine la greu, m-a învăţat să fiu fericită şi m-a învăţat ce înseamnă să suferi. M-a învăţat să iubesc, m-a învăţat să plâng, m-a învăţat ce înseamnă greutăţile vieţii şi m-a învăţat să sper. Am învăţat de la el cât de important este să ţii capul sus, chiar şi atunci când primeşti nişte palme mult prea dureroase, am învăţat să îmi stabilesc ţeluri cât mai înalte şi să am principii cât mai solide.
M-a învăţat să fiu atentă la cei pe care îi numesc prieteni, m-a învăţat să îmi iubesc prietenii, m-a învăţat cât de mult contează familia, m-a învăţat să privesc în spatele aparenţelor şi m-a învăţat să nu îi judec pe cei din jurul meu.
M-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi de latura mea spirituală. M-a ajutat să înţeleg ce important este să ai grijă de tine, de interior, de suflet.
Acest prieten m-a ajutat să devin o persoană mai bună. Dar acum, tocmai el, omul care m-a învăţat atâtea lucruri minunate, a uitat ce preţioase sunt aceste învăţături. Tocmai el, care m-a învăţat să mă feresc de rele, se plimbă pe marginea prăpastiei şi de multe ori, am senzaţia că nici nu realizează.
Dacă într-o bună zi, acest prieten al meu va citi întâmplător ceea ce am scris, aş vrea să privească în sufletul său şi să vadă adevărul. Să vadă importanţa învăţăturilor pe care eu le-am primit de la el şi să îşi amintească de secretul său.
Aş vrea ca acest prieten al meu să redevină omul pe care îl ştiam şi îl apreciam atât de mult. Şi aş mai vrea să ştie... că undeva, va avea mereu o prietenă.

februarie 16, 2010

Ce-o fi văzut în ochii ăştia goi?


Mă pierd în fumul ăsta de ţigară zi de zi, simt cum îmi umple plămânii şi îmi întoarce stomacul pe dos. Nu mai suport mirosul de tutun care îmi îmbibă hainele până dimineaţa.
Mă pierd în baruri scumpe în care n-am mai fost până acum, şi văd o altă lume, o altă realitate. Mă pierd în propria mea minte... şi dispar.
Te uiţi la mine, mă priveşti fix şi îmi zâmbeşti. Îmi spui mereu că am cei mai frumoşi ochi pe care i-ai văzut până acum. Te aud ca prin vis şi îmi vine în minte el... dacă mi-ar fi spus el asta, mi s-ar fi umplut sufletul, dar ăsta e alt vis...
Tu tot vorbeşti, dar nu pot să fiu atentă. Sunt prea multe gânduri care îmi zboară acum în minte ca să te pot urmări. Îmi pare aşa de ciudat cum te întoarce viaţa, cum se joacă cu tine, cum îţi zâmbeşte şi apoi îţi întoarce spatele.
Am uneori senzaţia că mă frământ prea mult, am tendinţa să înnod gândurile ca o pânză în care mai târziu mă încurc de una singură. Îmi revin amintiri pe care le credeam de mult îngropate, îmi vin în minte zâmbete, şoapte, lacrimi, prieteni cu care am petrecut momente minunate, prieteni care mi-au întors spatele şi prieteni care nu se pot numi prieteni. Îmi vin în minte copilăria şi orele pierdute în scara blocului, primul sărut, prima iubire, şi singura, până acum... îmi vine în minte el, tot el!
"S-a făcut târziu", îmi spun în sinea mea, privind tristă spre ceas.
- Mă duc până la baie, vin imediat.
- Stai aşa, iubita, de ce te-ai supărat?
- Ce-ai, băi, nu-s supărată...

... "Ce-o fi văzut în ochii ăştia goi?"