Cândva, am avut un prieten...

Cândva, am avut un prieten. A fost o persoană foarte importantă în viaţa mea. Mi-a fost frate, mi-a fost iubit, mi-a fost tovarăş, a fost lângă mine la bine, a fost lângă mine la greu, m-a învăţat să fiu fericită şi m-a învăţat ce înseamnă să suferi. M-a învăţat să iubesc, m-a învăţat să plâng, m-a învăţat ce înseamnă greutăţile vieţii şi m-a învăţat să sper. Am învăţat de la el cât de important este să ţii capul sus, chiar şi atunci când primeşti nişte palme mult prea dureroase, am învăţat să îmi stabilesc ţeluri cât mai înalte şi să am principii cât mai solide.
M-a învăţat să fiu atentă la cei pe care îi numesc prieteni, m-a învăţat să îmi iubesc prietenii, m-a învăţat cât de mult contează familia, m-a învăţat să privesc în spatele aparenţelor şi m-a învăţat să nu îi judec pe cei din jurul meu.
M-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi de latura mea spirituală. M-a ajutat să înţeleg ce important este să ai grijă de tine, de interior, de suflet.
Acest prieten m-a ajutat să devin o persoană mai bună. Dar acum, tocmai el, omul care m-a învăţat atâtea lucruri minunate, a uitat ce preţioase sunt aceste învăţături. Tocmai el, care m-a învăţat să mă feresc de rele, se plimbă pe marginea prăpastiei şi de multe ori, am senzaţia că nici nu realizează.
Dacă într-o bună zi, acest prieten al meu va citi întâmplător ceea ce am scris, aş vrea să privească în sufletul său şi să vadă adevărul. Să vadă importanţa învăţăturilor pe care eu le-am primit de la el şi să îşi amintească de secretul său.
Aş vrea ca acest prieten al meu să redevină omul pe care îl ştiam şi îl apreciam atât de mult. Şi aş mai vrea să ştie... că undeva, va avea mereu o prietenă.