La mulţi ani, copile!

La mulţi ani de 1 iunie (cu o mică întârziere)!
La mulţi ani mie, pentru că sunt un copil. Ce dacă încep să mă gândesc la lucruri la care nu ar trebui să se gândească un copil? Ce dacă încep să îmi fac griji? Şi ce dacă mă gândesc la viitor?
Poate că tocmai asta e frumuseţea vieţii. Să începi drumul ăsta spre maturitate, să ajungi la maturitate, dar să nu uiţi nicioată de copilul din tine.
Să te joci cu el de fiecare dată când îţi cere, să îl asculţi cu atenţie când are o supărare, să fii prieten cu tine cel de demult, copilul care bătea mingea fericit în faţa blocului...
La mulţi ani ţie!

Gânduri...

Câte gânduri...

Mă tem şi eu de ele. Dar tu, cel care mă ascultă pentru întâia oară? Sau cel care mă ascultă întâia oară cu atenţie. Tu nu te temi de gândurile mele?

Oare de ce mai stai aici, în faţa mea, şi mă asculţi? Îţi place să mă asculţi?

Oare ce gândeşti despre mine? Când te întreb asta... îmi zâmbeşti. De parcă ar fi trebuit să ştiu deja cum sunt pentru tine. Dar nu ştiu. Probabil tocmai pentru că nu sunt aşa cum crezi... Şi totuşi, sunt exact aşa cum crezi.

Dar eu ce gândesc despre mine? Oare gândesc..?

Nu gândesc... pentru că de la o vreme, îmi place mai mult să visez şi să mă joc cu gândurile...

Aujourd'hui... ma maman m'a fait mourir

http://www.youtube.com/watch?v=yfY1ATKobPw&feature=related

Iubirea dracilor

E iar amurg la geamul meu de flori,
E noapte rece, iar vântul tremură sub nori,
Mi-e teamă de furtună şi de ploi,
De tine îmi e teamă. Şi plâng, căci mă-nfiori.

-Iubita mea, nu plânge, te ador!
-Ce tot vorbeşti, tu, drace? Ce ştii tu de amor?
Ridică-te şi pleacă, tu vii din lumea lor,
Iar buza mea ucide pe cel nemuritor.

-Ce suflet strâmb şi crud ascunzi după cortine,
Mă minţi cu ochii dulci, mă mint mâinile fine...
Nu te mai vreau de azi, să pleci de lângă mine
Pentru că eu sunt drac, dar nu mai drac ca tine!

Mi-era dor...

Mi-era dor să mai scriu ceva pe blog...
Am mai incercat zilele astea, dar nu am avut inspiaţie. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, o săptămână în care nu am scris nimic înseamnă enorm.
Mă schimb... şi dacă mă schimb, ce? Dacă mă schimb, nu pot să scriu în continuare? Ba da, pot. Şi am să scriu.

Nebuna din troleu

Eram ieri în acelaşi troleu care mă poartă-n braţe până la liceu. Alături, un băieţel bosumflat se ascundea după fusta bunicii, spunându-i că "aia" se tot uită la el şi "râde ca proasta". Bătrâna îi zâmbeste dulce şi îi spune: "Las-o mamă, nu vezi că e nebună?"

Mă uit spre "aia", iar ea se uită spre mine. Într-adevăr, lume, e nebună. O formă a nebuniei pe care şi voi o înţelegeaţi cândva. E nebună de fericire...

Ce boală frumoasă... Ea s-a blocat cu zâmbetul pe buze. Şi râde în neştire, e aşa fericită încât nici nu îi pasă că toţi o privesc şi se întreabă ce o fi păţit "săraca de ea".

Taci, taci! Nu îţi vărsa şi tu veninul în lumea ei, fiinţă cu suflet rece! Las-o să se bucure de viaţă. Nebuni sunteţi voi, cei care nu o înţelegeţi!

Prea mulţi oameni...

Am doar o foaie şi un pix
Să scriu tot ce gândesc.

Şi nu-mi ajunge doar un pix,

Pe foaie nu pot să gândesc.

Şi astăzi pot, şi am şi timp

Să desenez cuvinte,

Dar ca şi om, nu mai e timp,
Şi nici nu ştiu cuvinte.

M-aş zugrăvi pe mine azi

Cu sufletul şi mintea,

Dar omul n-are suflet azi

Şi-i este obosită mintea.