Fericire pe stânci

Aş vrea să spun că sunt copil. Şi totuşi, nu-s.

Se întâmplă des să simt că nu mai ştiu să visez; vreau să zbor, dar din negură apare îngerul întunecat care îmi taie aripile de fluture.

Câtă nevoie simt să urc pe stânci şi să privesc marea, ştii? A învăţat cântece special pentru mine şi îmi cântă de fiecare dată când valul i se sparge la ţărm. Îmi place să o privesc de acolo de sus, de pe stâncă. Îmi place să o ascult. Şi când îmi spune că e singură... o contrazic. Şi cânt şi eu cu ea.

E prietenă bună şi are grijă de sufletul meu. Nu m-a trădat niciodată, nu m-a minţit, iar când îi vorbesc... mă mângâie cu o briză caldă, şoptindu-mi că mă înţelege.
Ce suflet fericit am!

Dar când cobor de pe stâncă, aş vrea să fiu din nou copil. Şi totuşi... nu-s...