aprilie 02, 2010

Fantezie



Mă pierd în visare...

Mă pierd într-o stare dulceagă de bine, învăluită de fantezie. Mă rup uneori de realitate şi mă cuibăresc în sânul iluziei. Deşi e o senzaţie ciudată, îmi place aşa de mult... Simt că zbor şi nu ştiu unde, simt o energie grozavă cum îmi străbate tot corpul, îmi gâdilă simţurile şi îmi dilată pupilele într-un negru mult prea stins.
Îmi zvâcnesc tâmplele, mi se accelerează pulsul.
Îmi vibrează întreaga fiinţă, trupul se zdruncină, amorţit şi anemic, mult prea slăbit sub bătăile grele ale inimii, spiritul se descătuşează de orice inhibiţie, în minte totul e răvăşit, iar sufletul zboară... se înalţă deasupra mea, deasupra întregii raţiuni, acaparându-mă într-un vârtej de emoţii.
Mă plimb pe valuri. Sunt detaşată de orice, sunt liberă şi visez. O visare ce depăşăşte orice imaginaţie, nu are limite, nu are bariere.

Mă pierd în visare şi îmi place mult prea mult... Îmi place mult prea mult... şi mă pierd din nou în visare...

martie 29, 2010

Duminică


Este duminică seara, o seară cam rece şi ploioasă de martie. Sunt singură în parcul de lângă casa mea. Privesc în jur şi văd doar picăturile de ploaie care spală asfaltul şi băncile, şi îmbracă oraşul într-o haină gri.
Privesc în jurul meu şi văd leagănul ud şi crengile copacilor cum se plimbă în adierea vântului. Este o imagine care mă face să devin nostalgică, îmi aminteşte de copilărie, de serile în care stăteam afară până târziu, indiferent de vreme sau de anotimp. Pe atunci, nu conta nimic, timpul zbura în voie şi nu avea nicio valoare, nu făcea nicio presiune asupra mea, era vremea în care nu înţelegeam ce sunt banii (ah, şi ce bine era!) şi nu aveam nevoie de ei ca să ies afară, ca să mă întâlnesc cu prietenii sau ca să mă distrez. Era vremea în care parcă nimic nu era fals şi totul avea gust.
Am observat că scriu foarte mult despre copilărie. Am şi de ce, având în vedere cât de fericită eram. Îmi amintesc că în toate pozele eram cu gura până la urechi, chiar şi atunci când îmi mai cădea vreun dinte şi eram ştirbă.
Îmi pare foarte rău că astăzi totul costă: zâmbetele, timpul, întâlnirile cu rudele, parcă şi prietenii, şi iubirea, costă. Ce păcat că uităm să fim ferciţi şi ne-am făcut un scop în viaţă din a alerga după bani, după putere sau după faimă. O lume penibilă într-o epocă a nebunilor, a copiilor fără copilărie şi a zâmbetelor fără sentiment, un loc în care fiecare se doreşte a fi vreo vedetă şi uită de propria fiinţă, de suflet, de copilul dinăuntrul său. Uităm să ne simţim bine şi să facem bine. Uităm să fim cu adevărat oameni, şi e trist.
Mă bucură ieşirea mea în parc în această seară umedă, care se anunţa a fi tristă. Am scris, iar când scriu îmi vibrează sufletul, îmi răscoleşte întreaga fiinţă şi mă înalţă. Mă duce în lumea mea, acolo unde mă simt bine, unde cânt, şi plâng, şi râd ca o nebună, unde îmi retrăiesc copilăria la nesfârşit şi simt un Dumnezeu care îmi unge rănile din suflet.
A încetat şi ploaia, iar câţiva copii au ieşit pe biciclete. Câinii latră pe lângă bloc, iar un bătrân cam ameţit îşi caută o bancă pe care să înnopteze.
E lumea în care trăiesc, lumea în care trăim cu toţii. E lumea pe care uităm să o mai privim şi pe care, de multe ori, nici nu vrem să o privim. Aşa cum este, este a noastră.
Am îngheţat.
Zâmbesc. Închid caietul, îl pun în ghiozdan. Mă duc acasă şi fac o baie fierbinte.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot!

martie 27, 2010

Ai început să mă cunoşti, iubite...


Ai început să mă cunoşti, iubite,
Ai început să vezi al meu abis,
Al lacrimilor reci şi gânduri nerostite,
Al temerilor şi al sufletului zâmbet stins.

Ai început să simţi dacă mă doare
Şi vezi acum în ochii mei cei plânşi
Că tu eşti pentru mine ca un soare,
Dar norii-n jurul său sunt deja strânşi.

Acum, mai mult ca niciodată,
Ai învăţat să mă citeşti ca pe o carte,
Şi va veni o zi în care printre rânduri vei citi în şoaptă
Că noi am devenit doar doi străini pierduţi în noapte.

Iubite, ori de câte ori ai să priveşti spre mine,
Ai să mă vezi strigându-te şoptit,
Ai învăţat să mă cunoşti, poate prea bine,
Dar tot n-ai să-nţelegi cât te-am iubit.

Vor trece poate mult prea multe zile,
Poate că tu deja ai început să uiţi,
Va trece mult până să uit de tine,
Vor trece ani, şi poate mult prea mulţi...

martie 23, 2010

I miss you so much...


Mi-e dor de tot, de tot ce-a fost frumos,
Mi-e tare dor de tine şi toate-mi merg pe dos,
Mi-e dor să te revăd, mi-e dor să-mi fii aproape,
Mi-e dor să te sărut, mi-e greu singură-n noapte...
Mi-e dor să îmi zâmbeşti, mi-e dor să îţi zâmbesc,
Aş vrea sa fii aici, dar ştiu că m-amăgesc.
Mi-e dor de zilele frumoase în care ne distram pe-afară,
Mi-e dor de soarele din parc, mi-e dor de fiecare seară,
Mi-e dor de marea caldă, mi-e dor şi de nisipul fin,
Mi-e dor de verile frumoase, mi-e dor s-adie vântul lin,
Mi-e dor să fim copii, mi-e dor să ne jucăm,
Mi-e dor să mai vorbim, mi-e dor să ne plimbăm.
Mi-e dor să mă cerţi atunci când mai greşesc,
Mi-e dor să mă asculţi când n-am cu cine să vorbesc,
Mi-e dor să plâng şi tu să-ncerci să mă împaci,
Mi-e dor să îţi zâmbesc şi să îţi spun că-mi placi.

Mi-e dor de tot, de tot ce-a fost frumos,
Mi-e tare dor de tine şi toate-mi merg pe dos...

martie 11, 2010

Să-ţi pară rău...



Priveşte ochii ăştia plânşi
Să vezi câte secrete-ascund,
Priveşte-i, şi-ai să înţelegi
Cât te-am iubit de mult...

Priveşte pudra asta fină
Ce nu mai poate să ascundă
Nici cearcănele obosite,
Nici ridul adâncit de ură.

Priveşte-mă, iubitul meu,
Ca să îţi pară rău
Că ai distrus ce-a fost frumos,
Şi-n mine, şi-n sufletul tău.

martie 04, 2010

Cândva, am avut un prieten...

Cândva, am avut un prieten. A fost o persoană foarte importantă în viaţa mea. Mi-a fost frate, mi-a fost iubit, mi-a fost tovarăş, a fost lângă mine la bine, a fost lângă mine la greu, m-a învăţat să fiu fericită şi m-a învăţat ce înseamnă să suferi. M-a învăţat să iubesc, m-a învăţat să plâng, m-a învăţat ce înseamnă greutăţile vieţii şi m-a învăţat să sper. Am învăţat de la el cât de important este să ţii capul sus, chiar şi atunci când primeşti nişte palme mult prea dureroase, am învăţat să îmi stabilesc ţeluri cât mai înalte şi să am principii cât mai solide.
M-a învăţat să fiu atentă la cei pe care îi numesc prieteni, m-a învăţat să îmi iubesc prietenii, m-a învăţat cât de mult contează familia, m-a învăţat să privesc în spatele aparenţelor şi m-a învăţat să nu îi judec pe cei din jurul meu.
M-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi de latura mea spirituală. M-a ajutat să înţeleg ce important este să ai grijă de tine, de interior, de suflet.
Acest prieten m-a ajutat să devin o persoană mai bună. Dar acum, tocmai el, omul care m-a învăţat atâtea lucruri minunate, a uitat ce preţioase sunt aceste învăţături. Tocmai el, care m-a învăţat să mă feresc de rele, se plimbă pe marginea prăpastiei şi de multe ori, am senzaţia că nici nu realizează.
Dacă într-o bună zi, acest prieten al meu va citi întâmplător ceea ce am scris, aş vrea să privească în sufletul său şi să vadă adevărul. Să vadă importanţa învăţăturilor pe care eu le-am primit de la el şi să îşi amintească de secretul său.
Aş vrea ca acest prieten al meu să redevină omul pe care îl ştiam şi îl apreciam atât de mult. Şi aş mai vrea să ştie... că undeva, va avea mereu o prietenă.

februarie 16, 2010

Ce-o fi văzut în ochii ăştia goi?


Mă pierd în fumul ăsta de ţigară zi de zi, simt cum îmi umple plămânii şi îmi întoarce stomacul pe dos. Nu mai suport mirosul de tutun care îmi îmbibă hainele până dimineaţa.
Mă pierd în baruri scumpe în care n-am mai fost până acum, şi văd o altă lume, o altă realitate. Mă pierd în propria mea minte... şi dispar.
Te uiţi la mine, mă priveşti fix şi îmi zâmbeşti. Îmi spui mereu că am cei mai frumoşi ochi pe care i-ai văzut până acum. Te aud ca prin vis şi îmi vine în minte el... dacă mi-ar fi spus el asta, mi s-ar fi umplut sufletul, dar ăsta e alt vis...
Tu tot vorbeşti, dar nu pot să fiu atentă. Sunt prea multe gânduri care îmi zboară acum în minte ca să te pot urmări. Îmi pare aşa de ciudat cum te întoarce viaţa, cum se joacă cu tine, cum îţi zâmbeşte şi apoi îţi întoarce spatele.
Am uneori senzaţia că mă frământ prea mult, am tendinţa să înnod gândurile ca o pânză în care mai târziu mă încurc de una singură. Îmi revin amintiri pe care le credeam de mult îngropate, îmi vin în minte zâmbete, şoapte, lacrimi, prieteni cu care am petrecut momente minunate, prieteni care mi-au întors spatele şi prieteni care nu se pot numi prieteni. Îmi vin în minte copilăria şi orele pierdute în scara blocului, primul sărut, prima iubire, şi singura, până acum... îmi vine în minte el, tot el!
"S-a făcut târziu", îmi spun în sinea mea, privind tristă spre ceas.
- Mă duc până la baie, vin imediat.
- Stai aşa, iubita, de ce te-ai supărat?
- Ce-ai, băi, nu-s supărată...

... "Ce-o fi văzut în ochii ăştia goi?"

februarie 05, 2010

Scrisoare pentru el


Dragul meu,

A trecut mai bine de o lună de când fiecare dintre noi a luat-o pe drumul său, iar aceasta este prima mea scrisoare către tine. Surprinzător, nu-i aşa?

Credeam că îmi va fi foarte greu fără tine, credeam că totul se va dărâma în mine, în lumea mea, în clipa în care ne-am despărţit. Mi-a fost teamă să nu fac greşeli, să nu devin o victimă a propriilor mele slăbiciuni. Dar iată că am învăţat o nouă lecţie, aceea de a fi puternică şi de a ţine capul sus indiferent de ce s-ar întâmpla. Am învăţat să accept şi lucrurile pe care nu îmi face plăcere să le admit. Am înţeles că trăiesc într-o realitate pe care nu o pot modela întotdeauna cum doresc eu.

Mă simt un om mai bun, iubitule, mă simt mai liniştită, chiar dacă simt un gol dureros de mare în mine. Aş vrea câteodată să mă trezesc şi să realizez că despărţirea noastră a fost doar un vis urât, dar de cele mai multe ori, spre surprinderea mea, îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns în acest punct.

De multe ori, stau şi mă gândesc la tine, mă gândesc că eşti mereu în sufletul meu, indiferent ce aş face. Te visez câteodată, iar în visul meu îţi mulţumesc necontenit că te-am cunoscut, că m-ai lăsat să te iubesc, că m-ai iubit... Iar dimineaţa mă întreb dacă tu te gândeşti la mine, sau dacă mă visezi vreodată...


A ta,
... pentru totdeauna.

ianuarie 31, 2010

Gânduri despre lume

A avea slăbiciuni este un defect, ceva nepermis într-o societate mizerabilă ca cea în care trăim. A avea sentimente este o greşeală, este aproape inuman să simţi, să te bucuri, să iubeşti. Este total deplasat să ai idei, să ai aşteptări, să ai speranţe. Este de neconceput să ai vise, să îţi doreşti să faci ceva mai bun, de fapt, este greşit să fii bun...

Trăim într-o lume a iluziei, a fanteziilor meschine, unde răutatea învinge, gândurile bune sunt o raritate, iar prostia e la ea acasă.

Îmi pare nespus de rău să văd cum oamenii îşi pierd ţelurile, să văd că în ochii lor nu mai există nicio sclipire umană, nicio bucurie, nicio umbră de emoţie. Este incredibil să observ că pentru atât de mulţi, scopul suprem al vieţii este acela de a avea bani, de a fi faimos sau de a avea putere. Îmi pare că ne degradăm pe zi ce trece; simt de multe ori că nici nu am mai merita să ne numim oameni, fiinţe. Oare cum am putut să lăsăm lucrurile să scape atât de mult de sub control, în aşa fel încât să se ajungă aici?

Cum putem permite aşa ceva? De când a fi om, în adevăratul sens al cuvântului, este o greşeală? Cum ne putem lăsa păcăliţi în asemenea hal, şi mai mult, acceptăm teatrul ăsta atât de prost chiar cu zâmbetul pe buze?



Lumea în care trăiesc îmi pare tot mai tristă. De multe ori, îmi pare chiar o glumă proastă. Aş vrea aşa de mult să pot schimba ceva, dar mi-e teamă de voi, oameni buni, mi-e teamă de inimile voastre împietrite, mi-e teamă că aţi uitat cine sunteţi şi aţi devenit prada ieftină a răutăţii. Sau poate mă înşel. Deşi...

ianuarie 21, 2010

O inimă, un suflet...


Mă simt absentă în viaţa mea,
Mă simt tot mai pierdută,
Şi simt un viscol rece afară,
Şi-n inimă, şi-n suflet.

Mă doare tot ce mă-nconjoară,
Şi parcu-mi pare mai tăcut,
O toamnă plânsă şi pustie,
Şi-n inimă, şi-n suflet.

Mă dor privirile lui goale,
Mă doare al lui zâmbet,
Ce poate îngheţa şi-o vară,
Şi-o inimă, şi-un suflet...

mai 10, 2009

Today, is the beginning of my new life!


Today is the beginning of my new life.


All good things that give me comfort and joy come to me today.
I am starting new today.
I am grateful to be alive, healthy, and full of joy.
I see beauty all around me.
I live with passion and purpose.
I take time to laugh and play everyday.
I am awake, energized, and alive!
I am focused on all good things in life and give thanks for them.
I am at peace and harmony with everything.
I feel the love, the joy, the abundance everywhere!
I am free to be myself.
I am magnificence in human form.
I am the perfection of life.
I am grateful to be me.

Today is the best day of my life!





http://www.youtube.com/watch?v=Z_pprRb1w1A

martie 17, 2009

i belive we place our happiness in other's people's hands...


Oare de ce nu pot să fiu fericită? Un lucru greu de crezut este faptul că fericirea mea este foarte uşor de obţinut, dar din păcate, încă nu am învăţat cum să mă fac singură fericită. Lucrurile care îmi umplu ochii şi inima de zâmbet nu se află în puterea mea. Sunt dependentă de fericirea celor din jurul meu, de zâmbetul lor, de dragostea lor... Am nevoie de înţlegere şi de sentimente, am nevoie de lacrimile lor, de adevăr, de puritate.
Am nevoie de zilele cu soare şi de valurile mării. Aş vrea să văd toţi copiii din lume fericiţi, aş vrea să plouă într-o zi de vară şi să îmi ude toate hainele, să îmi strice părul, sa îmi curgă rimelul... şi să râd! Să mă bucur atât de mult pentru fiecare picătură de ploaie care îmi gâdilă obrazul!
Vreau mai multe curcubee şi nisipul de la mare mai fierbinte! Vreau să îmi văd familia şi prietenii mulţumiţi, fericiţi.

Vreau iubire...
Îl vreau pe el...
Ştiu că pentru lume sunt doar cineva; dar mi-aş dori să simt mai des că pentru cineva... eu sunt întraga lume.

Vreau să fiu fericită. Vreau să învăţ să fiu fericită. Merit să fiu fericită.


Semnat, HAPPILICI

martie 06, 2009

Cât?


Sunt curioasă, câtă răutate pot să merit din partea ta?
Cât de puţin poate să îţi pese de mine, şi mai ales, cât de mult poţi să te bucuri atunci când eu plâng?
Cât de puţin poţi să te bucuri de omul care întotdeauna a vrut doar să te facă să zâmbeşti, să fii fericit?
Cât de puţin poţi oare să mă apreciezi?
Cât de puţin mă iubeşti?
Cât de mult îţi doreşti să pleci şi să mă laşi în urma ta, să mă priveşti de sus, să mă tratezi cu indiferenţă, să îmi furi orice speranţă?
Cât de puţin crezi tu că merit?

Cât crezi că pot să mai rezist?

noiembrie 25, 2008

Prima leapşa pentru mine:x


Am fost tare fericită să primesc prima leapşa de la DreamerGirl, un joc în care mi se cere să aleg trei momente pe care să le pot retrăi ori de câte ori doresc.
Aşa că am dat un search prin amintirile cele mai frumoase şi m-am oprit la:

-perioada în care nu îmi păsa cât e ceasul, pentru că aveam tot timpul din lume la dispoziţie (sau cel puţin aşa credeam atunci)- copilăria. Aş vrea să simt iarăşi fericirea de atunci, aş vrea să ma joc de-a v-aţi ascunselea de dimineaţa până seara, aş vrea să îi văd pe ai mei râzând cu poftă când făceam câte o gafă şi mi-ar plăcea să mai fiu din nou croitoreasa cea mai pricepută pentru păpuşile mele, sătule probabil de atâta machiaj cu carioca şi cafele din apă şi pământ

-momentele în care nu eram conştientă că în jurul meu există răutate şi oameni falşi, acea perioadă când credeam că sunt cea mai norocoasă persoană din lume pentru că am cei mai buni prieteni

-ciocolată cu rom şi gumiţă Turbo la 50 de lei, ou Kinder cu surpriză de-aia galbenă şi pufuleţi

Într-un cuvânt... copilărie. Cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om.

Fericire pe stânci


Aş vrea să spun că sunt copil. Şi totuşi, nu-s.
Se întâmplă des să simt că nu mai ştiu să visez; vreau să zbor, dar din negură apare îngerul întunecat care îmi taie aripile de fluture.
Câtă nevoie simt să urc pe stânci şi să privesc marea, ştii? A învăţat cântece special pentru mine şi îmi cântă de fiecare dată când valul i se sparge la ţărm. Îmi place să o privesc de acolo de sus, de pe stâncă. Îmi place să o ascult. Şi când îmi spune că e singură... o contrazic. Şi cânt şi eu cu ea.
E prietenă bună şi are grijă de sufletul meu. Nu m-a trădat niciodată, nu m-a minţit, iar când îi vorbesc... mă mângâie cu o briză caldă, şoptindu-mi că mă înţelege.
Ce suflet fericit am!
Dar când cobor de pe stâncă, aş vrea să fiu din nou copil. Şi totuşi... nu-s...

noiembrie 13, 2008

Scrisoare


Iubite, simt că totul trece. Simt că viaţa aleargă şi ne târăşte după ea. Suntem legaţi de mâini şi de picioare, aşa că nu putem face nimic ca să îi schimbăm traseul. Ne târăşte pe unde vrea ea... Câteodată, ne târăşte prin pietre, prin noroi... Câteodată, ne duce la mare... Alteori, spune ceva. Şi Doamne, ce limbă ciudată vorbeşte! Ar trebui să fii atent, iubite, la ce are să îţi spună. Poate că nu vei înţelege din prima, dar ea cu siguranţă va mai repeta.
Îţi place viaţa, dar uneori te gândeşti că e prea aspră, ţi-ai dori să te lepezi de ea. Dar să ştii că nu îţi doreşti bine. Viaţa ta, aşa cum este ea, să ştii că îşi doreşte foarte mult să nu te facă să suferi, ar vrea să te plimbe doar pe unde îţi place ţie.
Câteodată, apucă pe un drum pietros, dar nu cu rea intenţie. Pur şi simplu se rătăceşte. Să ştii că ai putea să o mai ajuti uneori să te ducă acolo unde vrei tu. Dacă nu găseşte traseul potrivit, ajut-o.
Fii mai fericit, iubitul meu! Ceea ce simţi tu în sufletul tău zi de zi este hrana vieţii tale. Hrăneşte-o cu bunătate, cu iubire, cu zâmbete. Încearcă să îi vorbeşti, iubite, dacă simţi că nu vă mai înţelegeţi. Sunt sigură că te va asculta.
Preţuieşte-ţi viaţa, pentru că e una singură. Altă dată, nu vei mai avea ocazia să faci ceea ce îţi doreşti să faci. Preţuieşte-ţi viaţa!

Şi acum, ca o paranteză, scumpul meu... Ai vrea să fiu eu viaţa ta? Promit că o să caut cele mai frumoase căi pentru noi.

Te iubesc.

octombrie 30, 2008

The secret


click it!

Nu ştiu cu ce să-ncep...


Tu simţi vreodată că ai atât de multe de spus şi totuşi nu ştii de unde să începi? Eu mereu simt asta. Simt că îmi fierbe sângele în vene şi mi-aş dori să spun tot ce mă doare, aş vrea să ţip, ca să fiu sigură că m-ai auzit. Aş vrea aşa de mult să plâng... şi totuşi, nu curg lacrimi... Îmi este frică, nu ştiu dacă ascund aşa de bine ceea ce simt. Mi-e teamă de ce va zice lumea dacă mă va cunoaşte cu adevărat.
Ţie ţi se întâmplă să nu te înţelegi? Să nu ştii de ce simţi ceea ce simţi? Ţi se întâmplă să fii nesigur?
Eu simt adesea o tristeţe care mă doboară, e mai tare decât mine şi iese mereu la suprafaţă. Mă contrazic aşa de des, încât nici nu mai ştiu care e adevărul din adâncul inimii mele.
Mi-e teamă de mine. S-au adunat prea multe rele în sufletul meu mic... Atât de multe, încât nu ştiu cu ce să încep...

octombrie 24, 2008

Viaţa mea


Viaţa e făcută din nimicuri. Nimicurile alea care contează atât de mult pentru suflet!
Câteodată, suntem fericiţi, alteori suntem atât de trişti încât nu vrem să ne mai gândim la nimic.
Stiţi ce înseamnă pentru mine viaţa?
Zâmbetele celor dragi mie, iubirea lui, înseamnă ploaia de dimineaţă care îmi strică freza îmbibată de fixativ şi soarele care mă mângâie vara pe spate. E toamna şi iarna şi vara.
E petrecerea aia fără sfârşit şi rimelul care a inceput să curgă, e muzica pe care o ascult , este cel mai frumos dans.

Îmi place să cânt, şi să visez, îmi place noaptea, îmi plac vrăbiuţele care îmi cântă zi de zi sub fereastră, îmi place sinceritatea.

Viaţa mea însamnă putere, convingere, puritate. Este adevăr.
Viaţa mea înseamnă fericire!

octombrie 11, 2008

Tablou de Bucureşti



Ce întunecat îmi pare Bucureştiul ăsta... E trist. Este asemeni unui bătrân obosit de viaţă, care deşi mai poartă o sclipire în ochii plânşi, ar vrea parcă să moară...
Un bătrân fără viitor, fără nepoţi, înconjurat de suflete rele şi multe gunoaie...
Bucureştiul este o îmbinare fără armonie a geamurilor înalte de sticlă, fumurii, şi clădirile vechi, cu tencuiala căzută.
E iarba din parc pe care toţi o calcă fără milă şi florile ofilite din glastrele de pe pervaz.
Este sărăcie.
E lipsă de respect.
E mizerie.
E durerea din ochii copilului de la colţul străzii şi răutatea din buzunarul celui din bmw.
Bucureştiul este frica zilei de mâine.
Ruşine să le fie copiilor lui!