Se afișează postările cu eticheta timp. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta timp. Afișați toate postările

martie 29, 2010

Duminică


Este duminică seara, o seară cam rece şi ploioasă de martie. Sunt singură în parcul de lângă casa mea. Privesc în jur şi văd doar picăturile de ploaie care spală asfaltul şi băncile, şi îmbracă oraşul într-o haină gri.
Privesc în jurul meu şi văd leagănul ud şi crengile copacilor cum se plimbă în adierea vântului. Este o imagine care mă face să devin nostalgică, îmi aminteşte de copilărie, de serile în care stăteam afară până târziu, indiferent de vreme sau de anotimp. Pe atunci, nu conta nimic, timpul zbura în voie şi nu avea nicio valoare, nu făcea nicio presiune asupra mea, era vremea în care nu înţelegeam ce sunt banii (ah, şi ce bine era!) şi nu aveam nevoie de ei ca să ies afară, ca să mă întâlnesc cu prietenii sau ca să mă distrez. Era vremea în care parcă nimic nu era fals şi totul avea gust.
Am observat că scriu foarte mult despre copilărie. Am şi de ce, având în vedere cât de fericită eram. Îmi amintesc că în toate pozele eram cu gura până la urechi, chiar şi atunci când îmi mai cădea vreun dinte şi eram ştirbă.
Îmi pare foarte rău că astăzi totul costă: zâmbetele, timpul, întâlnirile cu rudele, parcă şi prietenii, şi iubirea, costă. Ce păcat că uităm să fim ferciţi şi ne-am făcut un scop în viaţă din a alerga după bani, după putere sau după faimă. O lume penibilă într-o epocă a nebunilor, a copiilor fără copilărie şi a zâmbetelor fără sentiment, un loc în care fiecare se doreşte a fi vreo vedetă şi uită de propria fiinţă, de suflet, de copilul dinăuntrul său. Uităm să ne simţim bine şi să facem bine. Uităm să fim cu adevărat oameni, şi e trist.
Mă bucură ieşirea mea în parc în această seară umedă, care se anunţa a fi tristă. Am scris, iar când scriu îmi vibrează sufletul, îmi răscoleşte întreaga fiinţă şi mă înalţă. Mă duce în lumea mea, acolo unde mă simt bine, unde cânt, şi plâng, şi râd ca o nebună, unde îmi retrăiesc copilăria la nesfârşit şi simt un Dumnezeu care îmi unge rănile din suflet.
A încetat şi ploaia, iar câţiva copii au ieşit pe biciclete. Câinii latră pe lângă bloc, iar un bătrân cam ameţit îşi caută o bancă pe care să înnopteze.
E lumea în care trăiesc, lumea în care trăim cu toţii. E lumea pe care uităm să o mai privim şi pe care, de multe ori, nici nu vrem să o privim. Aşa cum este, este a noastră.
Am îngheţat.
Zâmbesc. Închid caietul, îl pun în ghiozdan. Mă duc acasă şi fac o baie fierbinte.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot!

octombrie 04, 2008

Dragă iubite,

Nu am să-ncep cu "te iubesc" ca-n fiecare seară,
În seara asta nu-mi eşti drag şi-am inima amară.
În seara asta plâng, la fel ca şi aseară,
Precum o lumânare cu lacrima-i de ceară.

Mi-eşti mult prea drag, iubite, şi tremur, şi mi-e frică,
Şi simt că-n lumea asta mare, eu totuşi sunt prea mică;
Este ciudat că nu auzi în noapte inima cum strigă,
Doar ochii tăi vor mai putea durerea să mi-o stingă.

E cam târziu sa-mi spui acum că mă iubeşti, şi totuşi eu aştept,
Dar timpul vieţii fuge nebuneşte. Iubite, să nu fii prea lent.
Îţi spun că totul trece, şi când o zic îmi sare inima din piept,
Aş vrea să fug şi să te uit, dar nu pot să te pierd!

mai 08, 2008

Prea mulţi oameni...


Am doar o foaie şi un pix
Să scriu tot ce gândesc.
Şi nu-mi ajunge doar un pix,
Pe foaie nu pot să gândesc.

Şi astăzi pot, şi am şi timp
Să desenez cuvinte,
Dar ca şi om, nu mai e timp,
Şi nici nu ştiu cuvinte.

M-aş zugrăvi pe mine azi
Cu sufletul şi mintea,
Dar omul n-are suflet azi
Şi-i este obosită mintea.

aprilie 22, 2008

În ringul de box


Astăzi, iar e meci de box.

Într-un colţ, e copilul fericit, nebun, care poate să plângă în voie când doreşte şi cum doreşte, care abia aşteaptă să fie mare, poate să ţipe, să se joace în noroi şi să sară în ce baltă vrea el. Nimeni nu poate să îl oprească. În lumea lui, e invincibil. E cel mai bun.

În celălalt colţ, stă un adult cam posomorât, cam agitat. A început să aibă riduri pe obraji şi în colţul ochilor. Stă încrunat şi gândeşte o problemă. Şi e aşa de absorbit şi de ocupat cu problema lui, că nici nu îşi dă seama că meciul a început.

Copilul, profită de neatenţia adultului, şi îl loveşte din plin cu un zâmbet minunat. Cel mare se bosumflă. Între atâtea probleme ce să caute un zâmbet!? Aşa că adultul se apucă de gândit. Se gândeşte la o schemă ca să scape de copil. Începe să îl atace cu "nu ai voie", "eşti prea mic", "aşteaptă să mai creşti". Auzind acestea, copilul începe să plângă. Îşi doreşte să crească. Ce trist şi neînţeles se simte...

Dar îşi aduce aminte de visul lui. Azi îşi doreşte să învingă, şi ştie că el e cel mai bun. Aşa că îşi recapătă forţele şi atacă din nou. De data asta o să facă o capcană. Sapă repede cu lopăţica o goapă în nisip. E murdar din cap până în picioare, şi nu îi pasă că îl vede toată lumea din sală. Adultul, de la atâtea griji şi gânduri, nici nu a observat, şi îi alunecă piciorul chiar în gropiţa puştiului.

Ce penibil! Să îl vadă toată lumea aşa murdar... Cum o să se ducă el la muncă în halul ăsta? Ce o să zică soţia? Ooff, şi erau şi pantalonii ăia buni, de 200 de dolari... Aşa ceva nu ştiu cum s-a putut întâmpla! Copilul ăsta e un neobrăzat. Trebuie pedepsit.

Dar chiar în momenul ăsta, gongul a bătut. S-a terminat prima rundă. Publicul îi aplaudă pe cei doi, neştiind încă cine ar putea fi câştigătorul.

Dar mai sunt multe runde până la final. Chiar sunt curioasă cine o sa câştige.