Se afișează postările cu eticheta sentimente. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sentimente. Afișați toate postările

martie 29, 2010

Duminică


Este duminică seara, o seară cam rece şi ploioasă de martie. Sunt singură în parcul de lângă casa mea. Privesc în jur şi văd doar picăturile de ploaie care spală asfaltul şi băncile, şi îmbracă oraşul într-o haină gri.
Privesc în jurul meu şi văd leagănul ud şi crengile copacilor cum se plimbă în adierea vântului. Este o imagine care mă face să devin nostalgică, îmi aminteşte de copilărie, de serile în care stăteam afară până târziu, indiferent de vreme sau de anotimp. Pe atunci, nu conta nimic, timpul zbura în voie şi nu avea nicio valoare, nu făcea nicio presiune asupra mea, era vremea în care nu înţelegeam ce sunt banii (ah, şi ce bine era!) şi nu aveam nevoie de ei ca să ies afară, ca să mă întâlnesc cu prietenii sau ca să mă distrez. Era vremea în care parcă nimic nu era fals şi totul avea gust.
Am observat că scriu foarte mult despre copilărie. Am şi de ce, având în vedere cât de fericită eram. Îmi amintesc că în toate pozele eram cu gura până la urechi, chiar şi atunci când îmi mai cădea vreun dinte şi eram ştirbă.
Îmi pare foarte rău că astăzi totul costă: zâmbetele, timpul, întâlnirile cu rudele, parcă şi prietenii, şi iubirea, costă. Ce păcat că uităm să fim ferciţi şi ne-am făcut un scop în viaţă din a alerga după bani, după putere sau după faimă. O lume penibilă într-o epocă a nebunilor, a copiilor fără copilărie şi a zâmbetelor fără sentiment, un loc în care fiecare se doreşte a fi vreo vedetă şi uită de propria fiinţă, de suflet, de copilul dinăuntrul său. Uităm să ne simţim bine şi să facem bine. Uităm să fim cu adevărat oameni, şi e trist.
Mă bucură ieşirea mea în parc în această seară umedă, care se anunţa a fi tristă. Am scris, iar când scriu îmi vibrează sufletul, îmi răscoleşte întreaga fiinţă şi mă înalţă. Mă duce în lumea mea, acolo unde mă simt bine, unde cânt, şi plâng, şi râd ca o nebună, unde îmi retrăiesc copilăria la nesfârşit şi simt un Dumnezeu care îmi unge rănile din suflet.
A încetat şi ploaia, iar câţiva copii au ieşit pe biciclete. Câinii latră pe lângă bloc, iar un bătrân cam ameţit îşi caută o bancă pe care să înnopteze.
E lumea în care trăiesc, lumea în care trăim cu toţii. E lumea pe care uităm să o mai privim şi pe care, de multe ori, nici nu vrem să o privim. Aşa cum este, este a noastră.
Am îngheţat.
Zâmbesc. Închid caietul, îl pun în ghiozdan. Mă duc acasă şi fac o baie fierbinte.
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot!

martie 27, 2010

Ai început să mă cunoşti, iubite...


Ai început să mă cunoşti, iubite,
Ai început să vezi al meu abis,
Al lacrimilor reci şi gânduri nerostite,
Al temerilor şi al sufletului zâmbet stins.

Ai început să simţi dacă mă doare
Şi vezi acum în ochii mei cei plânşi
Că tu eşti pentru mine ca un soare,
Dar norii-n jurul său sunt deja strânşi.

Acum, mai mult ca niciodată,
Ai învăţat să mă citeşti ca pe o carte,
Şi va veni o zi în care printre rânduri vei citi în şoaptă
Că noi am devenit doar doi străini pierduţi în noapte.

Iubite, ori de câte ori ai să priveşti spre mine,
Ai să mă vezi strigându-te şoptit,
Ai învăţat să mă cunoşti, poate prea bine,
Dar tot n-ai să-nţelegi cât te-am iubit.

Vor trece poate mult prea multe zile,
Poate că tu deja ai început să uiţi,
Va trece mult până să uit de tine,
Vor trece ani, şi poate mult prea mulţi...

martie 23, 2010

I miss you so much...


Mi-e dor de tot, de tot ce-a fost frumos,
Mi-e tare dor de tine şi toate-mi merg pe dos,
Mi-e dor să te revăd, mi-e dor să-mi fii aproape,
Mi-e dor să te sărut, mi-e greu singură-n noapte...
Mi-e dor să îmi zâmbeşti, mi-e dor să îţi zâmbesc,
Aş vrea sa fii aici, dar ştiu că m-amăgesc.
Mi-e dor de zilele frumoase în care ne distram pe-afară,
Mi-e dor de soarele din parc, mi-e dor de fiecare seară,
Mi-e dor de marea caldă, mi-e dor şi de nisipul fin,
Mi-e dor de verile frumoase, mi-e dor s-adie vântul lin,
Mi-e dor să fim copii, mi-e dor să ne jucăm,
Mi-e dor să mai vorbim, mi-e dor să ne plimbăm.
Mi-e dor să mă cerţi atunci când mai greşesc,
Mi-e dor să mă asculţi când n-am cu cine să vorbesc,
Mi-e dor să plâng şi tu să-ncerci să mă împaci,
Mi-e dor să îţi zâmbesc şi să îţi spun că-mi placi.

Mi-e dor de tot, de tot ce-a fost frumos,
Mi-e tare dor de tine şi toate-mi merg pe dos...

martie 11, 2010

Să-ţi pară rău...



Priveşte ochii ăştia plânşi
Să vezi câte secrete-ascund,
Priveşte-i, şi-ai să înţelegi
Cât te-am iubit de mult...

Priveşte pudra asta fină
Ce nu mai poate să ascundă
Nici cearcănele obosite,
Nici ridul adâncit de ură.

Priveşte-mă, iubitul meu,
Ca să îţi pară rău
Că ai distrus ce-a fost frumos,
Şi-n mine, şi-n sufletul tău.

martie 17, 2009

i belive we place our happiness in other's people's hands...


Oare de ce nu pot să fiu fericită? Un lucru greu de crezut este faptul că fericirea mea este foarte uşor de obţinut, dar din păcate, încă nu am învăţat cum să mă fac singură fericită. Lucrurile care îmi umplu ochii şi inima de zâmbet nu se află în puterea mea. Sunt dependentă de fericirea celor din jurul meu, de zâmbetul lor, de dragostea lor... Am nevoie de înţlegere şi de sentimente, am nevoie de lacrimile lor, de adevăr, de puritate.
Am nevoie de zilele cu soare şi de valurile mării. Aş vrea să văd toţi copiii din lume fericiţi, aş vrea să plouă într-o zi de vară şi să îmi ude toate hainele, să îmi strice părul, sa îmi curgă rimelul... şi să râd! Să mă bucur atât de mult pentru fiecare picătură de ploaie care îmi gâdilă obrazul!
Vreau mai multe curcubee şi nisipul de la mare mai fierbinte! Vreau să îmi văd familia şi prietenii mulţumiţi, fericiţi.

Vreau iubire...
Îl vreau pe el...
Ştiu că pentru lume sunt doar cineva; dar mi-aş dori să simt mai des că pentru cineva... eu sunt întraga lume.

Vreau să fiu fericită. Vreau să învăţ să fiu fericită. Merit să fiu fericită.


Semnat, HAPPILICI