Astăzi nu îmi place la mare, iubite...

Astăzi sunt valuri pe mare, iubite,
Azi bate vântul, şi plouă, şi-i frig.
Ai observat bărcile îmbătrânite
Cum se lovesc cu colţul de dig?

Astăzi e înnorat la mare, iubite,
Şi pescăruşii scâncesc, şi fug speriaţi,
E sumbru, şi trist, şi nici nu-ţi trece prin minte,
Prin nisip, doar paşii noştri mai zac îngropaţi.

Astăzi nu îmi place la mare, iubite,
E toamnă târzie, şi pot doar să plâng,
Cum plâng şi bărcile de ploaie rănite,
Cum plâng pescăruşii de frică, şi fug.

Copilul cu cuvinte

Ştii, mă hrănesc cu cuvinte. Sărut cuvintele, le simt tăria pe buze, le simt dulci, le simt şi amare, le simt... Le înalţ, iar ele mă înalţă pe mine. De multe ori, sunt deasupra mea. Mă încurcă, mă depăşesc, mă copleşesc...

Câteodată, mă dezamăgesc. Mă fac să sufăr, mă supără... Dar altădată, eu le adun şi le ascund bine în inimă. Şi le transform. După ce au trecut prin mine, ies dulci. Cuvintele sunt mai frumoase; zâmbesc, ştii? Zâmbesc pentru că ştiu că le iubesc.

Sunt fericite cuvintele mele...
Şi eu, copilul cu cuvinte.

Singurătate

Un clinchet aspru de oţel

A amuţit în pieptul meu,

Şi am plecat din lumea asta

Fără să ştiţi că mi'a fost greu.

M'aţi îmbrăcat în haine negre,

Mi'aţi pus o floare albă'n păr,

M'a sărutat săraca mama

Şi m'a jelit apoi cu dor.

Aţi plâns cu toţii'n ziua asta,

Când am plecat fără să spun,

Dar dup'o vreme aţi uitat

Mormântul meu de sub alun.

Şi am crezut că'mi sunteţi rude,

Şi v'am crezut prieteni buni,

Dar cui să'i mai pese de mine

Dac'am plecat spre alte lumi?

Voi nici habar n'aveţi de'atunci

Că v'am privit de sus din cer,

A crescut iarba pe mormânt

Şi eu să mai ajungeţi sper.

Aştept, şi'aştept... Mă chinuiesc.

Etern stau şi'mi veghez mormântul.

Am sperat să vă mai revăd,

Dar am rămas singur cu vântul.

Credeam c'am rude şi prieteni

Să'mi mai aducă câte'o floare,

Dar va veni şi rândul vostru,

S'aflaţi că singurătatea doare!

Întrebări

Nu ştiu dacă greşesc sau e copilărie,
Oare este un joc, sau oare simt iubire?
Miroase'a flori de vară, parfumul lui mă'mbie,
Aş vrea să fie totul, şi'aş vrea să nu mai fie...
Un vânt dulceag de vară şi gândul meu adie,
Spre tine zboară toate, totate vin de la mine...
Mă doare'n noaptea rece şi plină de suspine
Un vis trăit în umbră de mâinile lui fine.
Visez la viitor, trăiesc în amintire,
Vreau să iubesc, să simt, şi iar visez la tine...

Prin nisip...

"Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

nu-i aşa ca ai şchiopăta puţin, după aceea,

de teamă să nu-mi striveşti sărutul?"

Doar nisipul a simţit grea dragostea mea

Când am păşit pe malul mării cu tine în gând,

Dar apa a şters urmele mele din nisip,

Acum, sub lună, a rămas doar dragostea...

Aş vrea să'mi mângâi buzele cu un sărut,

Însă doar lacrima de dor se scurge rece şi sărată'n colţul gurii...

Păcat că mi'ai furat visele şi le'ai ascuns,

Mi'e greu în noapte să le caut prin nisip...

Amintiri

Peste poze s'a aşternut un strat de praf,

De mult nu am mai revăzut un zâmbet

Citit în vechile'amintiri uitate'n raft,

Dar inima le fredonează parcă într'un cântec.

Este târziu, iar ochii obosiţi de la atâta net

Îmi par a fi înlăcrimaţi şi stau să plângă,

Sau oare un surâs copilăros, naiv, incert,

Ar înmuia acum şi inima'mi de stâncă?

Vântul tristeţii suflă cu putere pe faleza vieţii,

Iar valurile reci au şters urmele noastre din nisip.

În poza asta de la mare, eram nişte copii,

Ne ţineam de mână, ne iubeam, dar ne'am pierdut în timp...

Ţi'aduci aminte când ne urcam în trenul spre oriunde,

Şi ne'nchideam în baie fiindcă n'aveam bilete?

Îţi povesteam, şi îţi ziceam secrete, uitându'mi de secunde,

Uitam că trece timpul, trăiam orice momente.

Păcat că sus, pe cerul nostru, s'a'nnorat,

Vom sta şi azi, ca ieri, cu nasu'n monitor,

Dar imi voi face timp să fac curat,

Să îmi şterg toate pozele de praf, să readuc la viaţă copilul visător.

Toamnă de lacrimi

Din frunzele de toamnă ruginite

Aud bătăi de inimi obosite,

Îmi pare sufletul când plânge'n noapte

Un clinchet de cleştar scăldat în şoapte.

Un val de lacrimi cade azi din cer

Peste trupul meu fierbinte şi stingher.
Sub vorbe şi priviri întrebătoare

Scuip foc, venin şi pulberi de sudoare.

Şi iarăşi etalez ura ce vi'o port

Cu ochii de gheaţă şi un zâmbet mort.

Regret acum ce fac, totul e incert,

Prieteni, m'aţi trădat, şi nu pot să vă iert!

Sub marea de stele singură iar sunt.

Tăcere. Amintiri. În lacrimi mă scufund.

Şi tristă ca toamna astăzi am rămas

Şi plâng. Şi râd. Şi totul e surâs.

Prin şuierat de vânt zboară frunze moarte,
Iz de trandafir îmbătător prin noapte.

Şi toamna plânge cuvinte neînţelese,

Doar eu ascult tăcută sub lacrimile'i dese.

Auzi, tu ştii să zbori?

Auzi, tu ştii să zbori?

Eu zbor în fiecare dimineaţă. Înainte să răsară soarele, mă trezesc, şi plec să îl caut. Aş merge pe jos, dar e cam mult de mers până la soare. Aşa că zbor.
Ştii cum fac? Urc pe muntele din spatele casei, îmi iau avânt, iar aripile mi se deschid... Prima dată, simt un nod în gât, simt că o să cad, dar apoi, îmi amintesc de soare. Îmi amintesc că trebuie să ajung unde mi'am propus. Şi soarele mă aşteaptă, în fiecare dimineaţă, în acelaşi loc, şi ştie că o să ajung.
Şi zbor. Zbor mult, iar aripile mele din mătase se rup încet la colţuri. Şi nu îmi pasă. Zbor.
Obosesc... Mai e puţin până la răsărit, dar soarele unde să ştiu să'l caut? E tare mare lumea, cred că nici nu îţi imaginezi. Mai este mult de mers, şi totuşi e puţin.
O să renunţ... Îmi pare rău că o să mă aştepte şi azi.
Mă întorc spre casă, dezamăgită. Păcat... parcă simţeam că sunt aproape. Ştii... chiar eram aproape. Când m'am întors să plec, soarele meu răsărea mândru. Ahh, l'am pierdut şi azi!

...

Ce vis ciudat! Parcă mă îndeamnă să nu renunţ.
Da, azi n'am să renunţ! Azi o să zbor până mi se rup aripile. Şi când o să cad, o sa cad chiar în braţele succesului.

Toamna iubirilor

Se cern sub razele de soare,
Pierdute în toamnă târzie,
Aceleaşi lacrimi dulci, de sare,

Ce se revarsă din iubire.

Şi nu'nţelegi dacă te doare

Sau dacă aşa îţi stă în fire,

Să mergi cu paşi mărunţi, agale,

Pe vechiul drum spre amintire.

Te temi de zâmbete, de şoapte,
Te sperii gândind că iubeşti.

Miros plăcut a fructe coapte

Iubirile copilăreşti.

Curg lacrimi de argint în noapte

Peste scrisoarea ce'o citeşti,

Nu vei simţi că vântul bate

Şi nu vei şti să te fereşti.

Dar pulberi grele de zăpadă

Se vor aşterne într'o zi

Şi vei fugi, să nu se vadă

Că amintirile sunt vii.

Dar tu alergi. Şi ea aleargă.

Cândva, vă veţi reîntâlni,

Veţi sta ascunşi pe'aceeaşi bancă

Visând la toamna de iubiri.

Nu mă cunoşti

Te joci cu sărutul morţii,
Zâmbeşti, sau plângi, sau râzi- nu ştiu,

M'aştepţi degeaba, -i miezul nopţii,

Eu nu sunt ce ai vrea să fiu!

Tu m'ai visat un înger blând,

Visezi prea mult în lumea ta,

Dar ai să te trezeşti plângând,

Zdrobit fiind de fiinţa mea.

Un chip de stea în trup de praf

Probabil ai să crezi că sunt.

Aşa să'mi scrii în epigraf,

Ş'apoi să'l pui lângă mormânt.

Draga mea prietenă de nicăieri...

Mi'aş dori să fii reală, să fii aici lângă mine, să îmi simţi lacrimile şi bătăile inimii. Astăzi a fost o zi ploioasă şi înnorată, iar spiritul meu vesel de ieri, s'a schimbat odată cu vremea... de ce, nu prea înţeleg.

Cred că am început să mă schimb. Mă îngrozesc la gândul că lumea e aşa de mare, eu sunt atât de mică; există o grămadă de drumuri, dar numai unul duce spre fericirea adevărată. Şi mi'e teamă să nu greşesc. Vreau o răsplată bună şi dreaptă pentru părinţii mei, vreau să îl iubesc pe fratele meu aşa cum merită, vreau prieteni! Mulţi prieteni. Adică cunoştinţe. Prieten- mi'ar ajunge numai unul.

Simt nevoia să vorbesc cu cineva care să mă asculte şi care să mă înţeleagă. Nu ştiu care e problema, dar ştiu că aştept un răspuns, o părere, un sfat...

Uneori, am impresia că uit ce inseamnă bucuria lucrurilor simple: să privesc cum plouă, să miros o floare, să mă plimb, să iubesc... Ce nedrept mi se pare totul! Eu pot să fac orice, pe când alţii nu au putut niciodată să privească cum plouă, sau să asculte briza ondulată a mării, sau să se plimbe altfel decât într'un cărucior cu rotile. Ironia sorţii... fiecare se plânge pe el, în loc să se gândească la faptul că alţii niciodată nu vor putea avea nici măcar atât...

De ce mă gândesc la lucrurile astea? Aş vrea să mai găsesc pe cineva, la fel ca mine, care să se întrebe de ce, căruia să îi pese mai mult decât le pasă altora, o persoană care să zâmbească tuturor, chiar dacă sufletul plânge.

Cred că am găsit şi problema, recitind ce am scris. Mi'aş dori un prieten.

Îţi mulţumesc, prietena mea de nicăieri, că m'ai ascultat cu atâta atenţie şi interes. Poate cândva, te vei materializa... Eu încă te aştept:)

Bungee-jumping cu coarda vieţii

Şi tu crezi că poţi să te arunci oricând... Şi crezi că o să uiţi de tot atunci când vei zbura, crezi că o să te simţi liber, chiar dacă zaci în chingi.
Eşti orb, nu vezi în ce prăpastie vrei să te arunci?
Eşti surd! nu vrei să auzi sunetul ăsta rece care te cheamă spre nicăieri?
Eşti mut... nu vrei să imi vorbeşti...

Nu mă asculţi. Tu vrei să faci bungee-jumping cu coarda vieţii. Ai grijă să nu se rupă chingile. Ai grijă de unde vrei să te arunci, şi mai ales... ai grijă unde vrei să cazi.

Iar dacă asta vrei să faci, simte...

E prea frumos afară...

O zi prea frumoasă ca să fie perfectă... E soare şi vântul adie. Privesc totul dintr'un autobuz vechi, care merge pe vechiul lui drum... niciodata nu schimbă traseul. Niciodată nu'şi schimbă pasagerii. Pentru el, toate anotimpurile sunt la fel...

Nu există primăvară. Nu există soare. Nu există iubire şi nici lacrmi.

Eu de ce să plâng? De ce să îmi pese dacă afară bate vântul, sau dacă e soare..? De ce îmi pasă de tine?

E frumos afară. Şi ce dacă? E prea mult... e prea puţin. E la fel.