Iubirea dracilor

E iar amurg la geamul meu de flori,
E noapte rece, iar vântul tremură sub nori,
Mi-e teamă de furtună şi de ploi,
De tine îmi e teamă. Şi plâng, căci mă-nfiori.

-Iubita mea, nu plânge, te ador!
-Ce tot vorbeşti, tu, drace? Ce ştii tu de amor?
Ridică-te şi pleacă, tu vii din lumea lor,
Iar buza mea ucide pe cel nemuritor.

-Ce suflet strâmb şi crud ascunzi după cortine,
Mă minţi cu ochii dulci, mă mint mâinile fine...
Nu te mai vreau de azi, să pleci de lângă mine
Pentru că eu sunt drac, dar nu mai drac ca tine!

Câteodată, totul e mai clar...

Căteodată, totul e mai clar... La propriu.

Ieşi pe stradă şi blocurile se văd mai bine, este contrast între culoarea lor umedă, murdărită de ploaie, şi culoarea geamurilor cu tocărie albă. E înnorat, iar şoseaua nu mai e ca altădată: nicio umbră, nicio pată de benzină, o culoare uniformă, un gri intens... prea intens.

Te uiţi la oameni... toţi sunt la fel. Aceleaşi riduri in colţul gurii... aceleaşi riduri în jurul ochilor, aceeaşi piele bătrână şi prăfuită de oboseală... Doamne, au uitat să râdă oamenii ăştia! Au uitat să cânte, au uitat să iubească. Se vede în privirea lor îngheţată; se vede în ridurile de pe frunte. Toţi sunt la fel...

După ploaie, totul e mai clar. Şi la figurat.

Văd în sufletul meu că e mai clar. După ploaie, vezi câţi au fugit de lângă tine de teamă, vezi câţi s-au ascuns la adăpost, vezi că le e bine acolo la căldură, şi zâmbeşti că le e bine... iar apoi vezi că lângă tine nu mai e nimeni. După ploaie se vede adevărul. Câteodată, am nevoie de ploi. Altfel, aş uita că sunt singură şi aş fi fericită...

Câteodată, totul e mai clar...